Marin Toma

Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Cine sunt? “Sunt fiul fostului ţăran/ Născut în 47′,- n sat, /Un sat din Bărăgan, /Când m-am născut în satul,/Cu noroi până la gleznă, /Nici lampă nu aveam în casă /Şi mama m-a-nfăşat prin beznă!” Acest tablou al unei realităţi crude şi încă altele, mă urmăresc de pe la vârsta de 11 ani când bunicul meu şi alţi bătrâni ai satului mă puneau să le citesc un ziar de pe atunci, „Steagul roşu”, şi mă întrebau “dacă scrie că vin americanii”?. Ei nu mai sunt, iar eu am rămas să-i aştept. Mai am oare cui să spun că au venit şi poate nici n-or să mai plece până nu vor rezolva problema omenirii de a fi ori a nu mai fi, cel puţin în această formă de organizare, până n-or reintroduce forma traiului în colectiv dar nu aşa cum o trăiam noi, ci o viaţă în care se să se supravieţuiască o perioadă mai scurtă de timp şi deci şi viaţa şi moartea să se manifeste global? Mulţi îmi spuneau de pe atunci că eu voi ajunge poet ;ori “să scriu ceva”- ziceau. Şi dacă ar fi să le răspund acum unora dintre ei, le-aş răspunde că nu sunt prea departe de prezicerile lor. Cât de mult şi de bine am reuşit, rămâne să aprecieze chiar şi cei ce vor veni după mine pentru ce vor găsi; iar de la va place, să ducă mai departe cele trecute de mine pe răbojul vieţii.
De ce scriu? Pentru că totdeauna mi-am pus intrebarea : Ce-ar fi mai Divin decât…?
-Pentru noi: Să nu uităm niciodată istoricul locurilor unde ne-au fixat străbunii, străbunilor. Să săpăm cât mai adânc după el, cu orice mijloace, să-l aducem la suprafaţă, pentru a fi cunoscut şi de cei care ne vor urma nouă, iar la rândul lor, să-l lase în ALTARUL LUMINII, cât va fi neamul acesta. Pentru voi ,urmaşilor: Să nu rupeţi file din acest istoric, adăugaţi cât mai multe amănunte, scrieţi întocmai cum a fost!. Scrieţi despre toţi conducătorii de la nivelul obştiilor, urbelor şi ai ţării ăştea, şi despre faptele lor, bune şi rele, pentru a dovedi oricărui neavenit pe aceste locuri că numai Dumnezeu ne-a fixat pe noi, popor creştin aici, dăruindu-ne această ţară, mică grădină a EDENULUI. Pe cei ce vremelnic ne-au aruncat în „Răscrucea vânturilor”, ne-au răpit porţiuni din ţară şi ne-au asmuţit unii împotriva altora, fiinţe de acelaşi neam şi sânge, aceiaşi credinţă, să aveţi puterea de a-i ierta, dar şi de a nu uita nici una din faptele lor care au provocat milioane şi milioane de victime.

DE CE MAI SCRIU? PENTRU CĂ AMINTIRILE NE MAI UŞUREAZĂ DORURILE DESPRE LOCURILE NATALE

„AMINTIRE DESPRE UN SAT”
Satele sunt puţine la număr. Locuitorii acestora sunt mulţi şi amintirile peste timp, sunt foarte, foarte multe despre satele lor. Fiecare dintre noi, cei născuţi la sat, avem multe amintiri,pe care le putem reda fiecare în felul nostru. Dar paradoxal, oricât de mulţi am trăi, în orice sat de pe acest Pământ, foarte puţini vom scrie aceste amintiri, ca ele să dăinuie peste ani şi să se transmită şi generaţiilor viitoare. Este tocmai lucru ce încerc eu să-l fac acum, să scriu în locul celor care nu pot a scrie din motive care uneori nu ţin neapărat de lipsa harului de a scrie ci mai de grabă din motive care nu au ţinut şi nu ţin de voinţa lor.
Încerc să rescriu cele scrise până la mine, să scriu cele aflate de mine, cu încrederea că, altcineva va continua cât de sumar, să reţină orice crede de cuviinţă şi că interesează pe cei ce vor veni; şi a fi continuatori atenţi, chiar a îndrepta şi completa cele scrie de mine.
Satul în care tu, eu şi ea ne-am născut, este satul tău, al ei şi al meu, al tuturor celor ce au trăit în el şi ni l-au lăsat nouă să trăim aici, să-l întărim chiar dacă vom mai pleca vremelinic din el, convinşi fiind că cei mai mulţi ne vom întoarce pentru puţin, ai săruta pământul, sau a ne îngropa în veşnicia lui.
De aceea şi noi trebuie să ne primenim sufletele, să-l lăsăm cu drag urmaşilor noştri de aiurea, să-i întărim zestrea fie şi spirituală, prin a le lăsa scrise tot ce ni se povesteşte de înaintaşi, chiar dacă povestea adevărată ce ne este mărturisită, slobozeşte valuri de lacrimi şi tristeţi. Să spunem urmaşilor cum a fost la noi în sat, cum a fost la tine şi cum a fost la ea.

Să le ascultăm durerea, aşteptând să-şi şteargă ochii de lacrimile fierbinţi, să ofteze uşuraţi de dorul năvalnic din piept despre satul lor Dor Mărunt , 21 iulie 2001.
Ce autori mi-au calauzit ori mi-au influentat creatia mea?Care dintre noi, copiii născuţi aici, în satul cu noroi până la glezne primăvara şi toamna, cu praf până la chişiţa calului şi arşiţe ucigătoare-vara, cu nămeţi până peste acoperişurile caselor, cu geruri şi crivăţ care smulge bolovanii de pe câmp şi învâltoară zăpada pe care o înfundă şi în gaură de şarpe, n-a fost atras de poveştile părinţilor despre Fata Moşului şi a Babei, Punguţa cu doi bani, Capra cu trei iezi, Ivan Turbincă şi câte şi mai câte de Ion Creangă, până s-au făcut mai mari şi au putut singuri da paginile cărţilor acestor mari scriitori şi poeţi ai noştri luaţi absolut la întâmplare: Coşbuc, Eminescu, Arghezi, Alexandri, Panait Istrati, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Alexandru Odobescu, Ştefan Bănulescu, Panait Cernea, Theodor Neculuţă, Duiliu Zamfirescu, Corneliu Leu, Radu Cârneci, Nicolae Dragoş, ş.a.

Cine sunt eu ca scriitor?

Nu pot să răspund la această întrebare. Pot spune că, am scris până acum câteva cărţi printre care:”Zorii pământului”- proză scurtă, „Cuscrele” înainte cu mult timp de apariţia telenovelei Tv.; „Cartea Dorului Mărunt”, „ La Dor Mărunt Eroii au venit acasă”,” Român deportat în ţara sa”, un volum de epigrame-politice. Am colaborat ani de zile la ziarele locale călărăşene: Pământul, Jurnalul de Călăraşi. Curierul de Călăraşi, Accentul, Observatorul, Argumentul. Am scris şi publicat Monografia comunei Belciugatele; edidiţia 1, de la prima atestare până în anul 2000, am scris fiind la a 5 corectura Monografia localităţii Fundulea de la întemeiere până în anul 2000 rămasă totuşi nepublicată din lipsa de fonduri. Am strâns destul material pentru Monografia comunei Dor Marunt de la începuturi până la 195o dar dezinteresul primează aruncându-se vina pe lipsa banilor. Am fondat săptămânalul „Magazinul satelor” 91 de apariţii, în curs de reluare a activităţii. Am fondat şi conduc revista de literatură „DOR DE DOR”aceasta fiind la a10-a apariţie. De asemenea am fondat „Asociaţia pentru promovarea şi dezvoltarea spiritului rural”conform legislaţiei României .E mult? E puţin? Trebuie să mai fac mai târzior o mărturisire; pentru că, toată viaţa scriitorul nu are altceva de făcut decât să mărturisească adevărul dacă se poate.

DE UNDE VIN ŞI UNDE MĂ DUC?

Frumoasă întrebare. Ar mai fi trebuit puţin dezvoltată chiar dacă eu aş părea un pic cinic, pentru că răspunsul îl voi da imediat şi anume:

CÂND?

Vin din DOR MĂRUNT, „sat aşezat în câmpia Bărăganului, un spaţiu nemărginit, în care valurile de iarbă erau când înviate de o spornică verdeaţă, când ofilite sub pârlitura soarelui, unde se profilau ca muşuroaiele de cârtiţe uriaşe movilele a căror urzeală era taina trecutului şi podoaba pustietăţii (Alexandru Odobescu – Pseudo-Kyneghettykos”) pe la 1849, la răscrucea drumurilor vânătorilor( dar şi al hoţilor după Ghe.Tutungiu „Drumul Hoţilor”, pe moşia Piersica Merlari şi Dor - Mărunt, ce aparţinea marelui vornic Ion M. Mano după mărturisirea doamnei Elena C. Cornescu fiica acestuia într-o scrisoare emisă la 2/15 iulie 1903-Bucureşti, către primarul de atunci al comunei pe care eu l-am identificat a fi la acea dată Petre Ioniţă. De asemeni mai descopăr ( vezi Acad. Al .Rosetti) că în casa Smarandei M. Mano, născută C. Văcărescu (generalul pe timpul lui Al. Ioan Cuza cu moşii prin Ialomiţa), Eliade Rădulescu îi dedică acesteia monumentala sa operă „Zburătorul.”.Cartea care mă va propulsa în viitor sper să fie „Zorii pământului” De ce ? vom vedea . De asemenea vom vedea şi de ce, tot eu, nu-mi doresc să răspund la o a treia întrebare pe care nimeni nu şi-ar pune-o:”Când? (Apropo: de unde vii şi unde te duci?)

Iată, de ce ocolesc răspunsul unor astfel de întrebări gen :unde mă duc şi obsedanta :când? Pentru că mai aştept:

ZORILE DINAINTE ŞI DUPĂ ECLIPSĂ

Ştiu că mai am multe de împlinit aici pe pământ şi de aceea mă grăbesc ca acestea să rămână scrise spre aducere aminte celor ce vor veni, că sunt veniţi nu într-un pustiu, şi după poliţa cu cărţi, poate lua şi pe aceasta, pentru a învăţa despre neamurile acestui sat cu nume frumos, pe care eu l-am găsit aici,un sat cu oameni stăpâniţi de frica lui Dumnezeu, rareori auzind o înjurătură de bărbat cu minte sau ocară decât aceasta poate pe la o femeie mai iute de gură şi mai scurtă la minte. Nu mai că, de la o vreme au apărut şi de aceia care lucrează pe ascuns dar se dau cinstiţi, chiar din aceia care s-au aciuat de te miri de unde, ne-ntrebaţi de nimeni de ce se abat din drum, găsind adevărat refugiu în casele mărginaşe, şi care prin faptele lor tolerate, au pus anatemă pe satul cu cel mai frumos nume căruia îi duce acum „dorul”, Bărăganul întreg, satul uncheşului, doru mărunt (Moş Oprea Gheorghe s-a numit primul stătător în acest colţ de moşie care a înfiinţat satul la al cărui bordei vânătorii de dropii poposeau aici unde găsea şi un vin bun şi o ţuică de Buzău ori Focşani iar ceilalţi cu căruţele lor, cu chirvanale ce străbăteau lungul drum de la Albeşti, după malul Ialomiţei până la Obileşti (Siliştea de azi, de pe Mostiştea, în lungul şi monotonul drum din lungul văii Gerului, îşi îndemnau dobitoacele să dea pas pentru a ajunge la bordeiul lui moş Oprea făcândulise dor de pahar de vin ori de ţuică de unde i se trage moşului numele de dor. Şi fiind şi mic la statură şi ager la minte i s-a spus moş doru-mărunt.

Aşa m-am trezit pentru a putea surprinde ivirea zorilor unei ultime dimineţi de iulie şi trecerea acestora neobservate la subsuoara unei zile. Am observat că zorile acestei dimineţi, ultima din luna iulie, ultimul iulie până în anul 2000, cel care ne-a trecut în alt spaţiu şi ne-a apropiat de cel mai mare şi fascinant fenomen astrologic al mileniului, deci că au urmat liniştite după cele din - nainte, venite cu mult zgomot, cu fulgere şi tunete de ziceai că pământul se despică, dar aducătoare a stropilor de ploaie care au spulberat seceta ce parcă pusese stăpânire pe lanurile de porumb şi floare soarelui,pe grădinile şi viile bieţilor oameni, lăsând în urmă după retragerea ochiurilor de apă strânse în văioagele şi şleaurile din bătături un strat subţire de nămol ce s-a uscat la soare, şi multe râme scoase de apa ploii, din pământul ars. Liniştea acestei dimineţi, atât cât poate fi ea fi, până nu o sparge uruitul motoarelor poluante, ce trec pe şosea, este atât de profundă încât ceata de greieraşi speriaţi, cântă într-una pentru a-şi alunga teama şi întunericul, pentru aducerea zorilor. Cocoşii încep şi ei să se trezească; şi bătutul lor din aripi, face ca aerul să se mişte într-o adier4e uşor perceptibilă şi binefăcătoare. Cerul se lasă privit de mine în toată splendoarea lui, iar stele rare, parcă dorm şi ele, un somn pe furate înainte ca zorile să se retragă, făcând loc unei noi zile, cu toate ale ei. Numai Luceafărul a rămas de a păzi somnul lor şi al puilor de sub Cloşcă. Luna plină, ca un bulgăre uriaş, rotund, îmi şade la spate luminând calea din naintea Carelor pentru a nu lovi cu oiştea lor Pământul, şi a sparge violent liniştea din dimineaţa aceasta, de dînnaintea Eclipsei ori a celor ce vor urma şi poate pentru totdeauna să spulbere existenţa Planetei. Câţiva stăpâni ai curţilor pe timp de noapte, încep şi ei să latre treziţi de vreo pisică plecată la vânat de vrăbiuţe pe la şirele de paie. Somnul omului mai continuă puţin , el fiind obosit de muncile de peste zi,şi capul nu şi l-a ridicat de pe pernă. El mai doarme încă pe o mână aşa cum a reuşit să şi-o strecoare imediat ce-a intrat în odăiţa lui, zvârlind mai întâi ligheanul de plastic în care şi-a spălat picioarele obosite şi pline de praf; şi-a şters faţa arsă de soare cu ştergarul agăţat de nevastă în cuiul bătut în tocul uşii. El mai visează că, a doua zi va fi mai bine şi pentru el, că cineva, acolo, sus, la Bucureşti, gândeşte şi pentru el, măria sa ţăranul, deşi aceste bucurii par să nu se întrevadă. De acolo de pe câmpurile din jurul
combinatelor de păsări, de porci, de lângă cel siderurgic sau de îngrăşăminte chimice, el vede cu ochiul său ager, pe care-l şterge din când în când, să nu-i pătrundă sudoarea în el cum se fură, se cară pe toate părţile, se lichidează. Da! El se uită buimac la unii care sunt de-o seamă cu copii lui care au fost scoşi în şomaj, iar ce jefuiesc s-au îmbuibat peste noapte, călcând şi furând din munca lor de ţărani agricultori, dar şi de foşti muncitori, care au construit aceste „citadele” pentru unii şi „mormane de fier vechi” pentru alţii care au prosperat şi din care încearcă acum să facă poate nişte butelii, probabil pentru amărâtul de el, a-l mai păcăli odată aceşti
ilesciano-zambascianişti, şi trântit să nu se ma ridice. El mai doarme puţin, dar urechea lui fină, aude Căţelul Pământului şi ultimul cântat de greier după care va ieşi afară frecându-se la ochi, trosnindu-şi oasele neînvăţate să trândăvească prea mult în pat. El nu face politică, e tot mai scârbit de cei care-l mint din patru în patru ani. Apropierea de fenomenul astrologic, de prezicerile biblice, îl depărtează şi mai mult de promisiunile acestora, fie că vin de la şeful statului, sau de la cei din satul lui, care au ajuns câţiva chiar în parlamentul ţării şi prin votul său. Numai Dumnezeu - Bunul, zice el că ar mai putea face ceva şi pentru cei a căror umeri nu mai pot suporta greutatea birurilor. El aşteaptă ivirea unor zori, iar acestea din dimineaţa din naintea Eclipsei, au fost ca cele din naintea ultimei nopţi de iulie, cu deosebire că de data aceasta, bietul de el, s-a rugat pe întuneric acolo în odăiţa lui, cu faţa la Răsărit unde îşi are icoana de lemn a Feciaorei cu Pruncul, rugându-se pentru viaţa sa, care se va sfârşi în această primă noapte de după Eclipsă. Maica Domnulului şi Dumnezeu să-l ierte. Zorile primei nopţi de după Eclipsă, alungate de bubuiturile apocaliptice, de norii negri de nepătruns, au udat din nou pământul ars de câteva zile la 44de grade. Aceste zori s-au retras şi ele nevăzute, dar tot la subsuara unei zile, în care Soarele şi-a trimis iarăşi razele binefăcătoare asupra Pământului şi asupra bălţilor formate în bătăturile ţăranilor, şi la rădăcinile lanurilor de porumb şi floarea-soarelui umflând bobul de strugure, mărind burta pepenoaicelor vărgate, legumele de tot felul mărindu-se de câteva ori. După o jumătate de noapte, de rugăciune el a continuat şi a doua zi zicând:” Dumnezeu Drăguţul, Atotputernicul, are El grijă! Şi nu a rămas cu mâinile încrucişate aşteptând la mila nimănui. Lor la va veni rândul să se roage de Măria sa pentru a-i ajuta să se urce din nou în Divan. Dar poate el nu va mai fi un biet ţăran, nea Gheorghe de pe uliţă. Mai ştii?! Bună dimineaţa „mărite ţăran. Bună dimineaţa! S-au ridicat zorile din nainte şi după Eclipsă. Tu ai rămas cu propria ta credinţă în Dumnezeu,şi curat ca un copil ce s-a născut după această operă Dumnezeiască.

Dor mărunt
12 august 1999.

Iată de ce nu-mi pun întrebarea: nici unde şi nicicând mă voi duce? Cum să pleci dintr-o ţară când problema alor mei nu s-a rezolvat nici azi? Când lor nu i s-a dat încă pământul de la moşii şi strămoşii lui mâncaţi de păduchi, roşi de foame pe fronturile când de est când de vest? Când lui nu i s-a dat înapoi nici măcar codiriştea biciului cu, care şi-a mânat caii, boii, vaca, oaia, capra spre GAC? Păi cum să fie el primul la luat? Nu vedeţi cine şi-a luat înapoi averile furate tot de la noi ? Daia nu plec nici de-al dracului acum, cum ar zice nea, Marin. Nici unde nu plec până nu oi vedea cu ochii mei ce se întâmplă cu cei ce mi-au jefuit până la unghie ţara. Aştept să văd de nu ne va mai lepăda iar Europa în braţele nu ştiu cui, de nu-mi va scoate pe Ion din pământul lui reavăn pe care l-a sărutat cu atâta patimă, de nu-mi va scoate gorunul lui Horea, de nu-mi va pune pe foc Teiul lui Eminescu, şi va arunca livada de cireşi a lui Arghezi tot pe foc. Pe acei ce-n cearcă să-i facă pe urmaşii mei să-i uite pe Brâncuşi, pe Ciprian Porumbescu, Enescu, Vuia, Vlaicu şi Coandă, pe Blaga, pe Octavian Goga, pe cei ce uită că marea operă literară şi poezie s-au născut acolo unde s-a născut veşnicia. Mai întârzii pe aici până voi şti ce s-a întâmplat cu cei care-mi terfelesc istoria intr-un mod mult mai josnic ca cei care au fost şi mă face să privesc la pompoasele lor palate construite şi din sudarea mea scursă pe marile şantiere de irigaţii din bărăganul călărăşean , ialomiţean, pe deşerturile Dăbulenilor, Olteniei, Răzmireştii, Mihăileştii, Giurgiului şi de pe aiurea, cu cei ce se calcă pe picioare pentru că mai mult dorm la umbră în Casa Poporului . Pe care tot ei voiau s-o dinamiteze pentru uriaşa-i înălţime dar care iată că, această înălţime a atras şi feţe bisericeşti ce au curajul să facă una mai uriaşă în care să încapă toată sărăcia şi durerea întregului popor mult încercat supus la tot felul de restituiri la tot mai multe moşteniri de la tot felul de mătuşi, să văd şi eu ce se întâmplă cu preşedinţii de ţară tot mai săraci dar cinstiţi cu toţi acoliţii lor de după 1990. Şi multe aş mai dori să văd până mă voi hotărî într-un fel.

Marin Toma